Filosofie personalã
Spiritual la orã fixã nu poţi fi. Bãdãran -da.

Sep
07

Respiri toamna. E a 23 a pe care urmează să o guști. Îți amintești câte ceva de când erai la școală și abia așteptai să te întorci în clasă pentru a te lăuda cu noul penar sau noua coafură. Spiritul competitiv se trezea și el, erai gata să te ”lupți” cu ceilalți colegi pentru un premiu și laudele profesorilor.

Acum duci alte lupte. Mai grele, mai lungi, mai obositoare. Ai pumnii încleștați și sprâncenele încruntate. Te lupți pentru dreptul la fericire. Sună ciudat și absurd. Oamenii cred că pot decide ce te face și ce nu fericit, chiar dacă nu au fost nici măcar o secundă în sufletul tău. Își răsfrâng propria definiție a fericirii asupra ta, te mustră și te târăsc prin noroaiele prejudecăților.

Tu te ridici, noroiul nu se transformă în aur, dar măcar se usucă și te încăpățânezi să fii fericit după rețeta pe care doar tu o știi. Realizezi că a fi fericit pentru fericirea altuia nu e chiar la îndemâna oricui. Este mult mai simplu să semeni îndoială în sufletul altuia și să-i dai impresia că de fapt se păcălește, că AIA nu e fericirea de care are nevoie.

Tu nu ai nevoie de confirmări sau infirmări, tu ai nevoie doar de un zâmbet larg, o îmbrățișare zdravănă și patru cuvinte spuse din inimă: ”Mă bucur pentru tine!” Până la cele patru cuvinte mai ai de îndurat discursuri apocaliptice, atacuri de panică, groaza altora la gândul că s-ar putea chiar să fii fericit cu ceva ce contravine principiilor înțepenite din mintea lor.

Ei nu știu că, de fapt, nefericirea lor pentru fericirea ta te întristează. Până la urmă fericirea actuală e dulce, moale și plăcută ca o zi de septembrie. N-o mânji, n-o cerne, n-o speria.

Mai
21

Astăzi ideile lovesc cu putere creierul şi aproape că-i dau spasme. Una dintre ideile năstruşnice care-mi trece prin cap de ore bune este joaca de-a Dumnezeu. Mi-l imaginez stând calm în faţa mea şi ascultând cu mare băgare de seamă toate plângerile pe care am să i le fac. 

Nu pare să mă condamne, dar nici să mă aprobe. Pare că ştie despre ce vorbesc, dar insistă să audă de la mine toate nemulţumirile. Îi place comunicarea. Super! suntem pe aceeaşi lungime de undă. Nu-mi dă totuşi niciun feedback. Până la un moment dat, când mă întrerupe: „Ei bine, am auzit cam tot ce ştiam deja…nemulţumiri mai vechi şi mai noi. Unele copilăreşti, altele ce par mai serioase. Îţi propun un târg. Ia pentru o zi frâiele vieţii tale. Fă-o după bunul plac.”

Eu sunt uimită. Încă nu ştiu dacă să zâmbesc sau să mă înspăimânt. El pare cât se poate de serios. Şovăi vreo câteva minute, dar accept în cele din urmă sperând că e şansa mea. Unica de a-mi face viaţa aşa cum vreau. Cădem de acord, ca după o zi să ne reîntâlnim. Plecăm în direcţii opuse. 

Şi încep să schimb lucruri. Îmi fac un trup perfect, fără cel mai mic defect. Lumea mă admiră şi eu mă simt bine. Apoi, îmi fac un job după bunul plac şi culmea şi acolo sunt un model. La şcoală. toate merg ca pe roate…şi mă gândec ce oare îmi mai lipseşte. Aaaaaaa, o relaţie perfectă. Zis şi făcut. Creionăm bărbatul perfect, după placul meu şi parcă îl iubesc, iar el sigur mă iubeşte. Mă gândesc în sinea mea, dacă astea îmi vor rămâne şi după expirarea pactului. Nu mă interesează, trăiesc clipa. 

A doua zi, revin în faţa lui Dumnezeu, mult mai veselă decât acum o zi. El ma priveşte la fel de calm. „E bine? Ai tot ce vrei? Viaţa e mai frumoasă?” Eu zic sfioasă că da. E ce am vrut. El zâmbeşte şi îmi spune că pot păstra ce am ales. Îi mulţumesc de dar şi plec rapid.

După o vreme nu mă mai mulţumeşte ce am. Vreau altceva. Mă duc din nou cu jalba-n băţ, dar ruşinată. Dumnezeu e la fel, calm şi cald. Mă ascultă din nou. Zâmbeşte şi spune: „Dar nu e oare ce ai vrut tu? Mereu îmi reproşezi că nu îţi dau ce vrei. ” E întocmai, iar eu pare că am înţeles şi mă decid să-l las să fie el Dumnezeu, să facă ce o şti. Doar că într-un mod ciudat ştiu că nu mă va mulţumi niciodată. Ştie şi el.

Mai
20

Plouă fără semne de senin. E aşa de o săptămână. Vântul bate şi el în neştire. Cine o fi tulburat sufletul naturii? E ca un suflet de om, zbuciumat. Tună şi trăzneşte, după care se răzgândeşte şi arată palid un soare ascuns de nori grei. 

Să păstreze aparenţele. Ciudat, la fel ca oamenii. Nimeni nu vede furtuna din suflet decât atunci când avem, fulgere în ochi, picuri de ploaie pe obraji şi tunete în gând. Şi cum oamenii sunt orgolioşi ascund cu îndărătnicie furtuna din ei, arată un soare cu dinţi cuprins într-un zâmbet fals numit aparenţă. 

Oamenii cred în zâmbetul fals, pentru că le plac aparenţele. Oamenii cred şi în aparentele iubiri, deşi o voce interioară vrea să te trezească, o sufoci, o ameninţi că tacă nu încetează îi arăţi tu. Până la urmă în jocul care pe care, vocea interioară câştigă mereu, după ce tu ai pierdut…

Promiţi că data viitoare o vei asculta, îi juri pe roşu, pe mama, pe orice. Vocea interioară ştie că nu o vei face niciodată, dar păstrează şi ea aparenţele. În jocul aparenţelor e prins Dumnezeu însuşi, te hrăneşte cu ele, te testează, aparent te opreşte să comiţi gafe mari, aparent îţi dă ceva la schimb, aparent te înţelege, dar deciziile finale le ia EL. 

Îţi lasă aparenţa luării deciziilor, ca să nu-l numeşti dictator ca să nu te superi şi să fie nevoit să-ţi suporte toanele. Aparent asta înseamnă viaţa.